Category : În cătare

Propunere decenta

Am primit un comentariu interesant legat de postarea cu vanatoarea cocosului de munte. Cum raspunsul meu ar fi fost prea lung ca sa se incadreze acolo, am decis sa-i raspund separat, aici, domnului X si, implicit, fundatiei Pro Natura in numele careia vorbeste. Iata, mai intai, mesajul:

D-nul Frateanu, in legatura cu mentinerea echilibrului biologic al sistemului, de boli, pradatori, defrisari masive, braconaj ati auzit cumva? sau trebuie un brav puscas cu o arma performanta,trezit cu noaptea in cap si 2 tuici la bord sa lichideze o minunatie a naturii? poate incercati vanatoarea cu aparatul foto si afisati o poza pe perete in loc de capul animalului.Noroc”

Pe de o parte, este adevarat ca o mare parte a opiniei publice se indreapta in sensul celor de mai sus, avand chiar impact politic major (vezi confruntarea finala Nastase-Basescu din anul 2004, cand “iepurasul” l-a invins pe vanator).

Pe de alta parte, as fi fericit daca asociatiile ecologiste din Romania ar ajunge sa aiba forta si eficienta Green Peace-ului, celebra in lupta pentru salvarea balenelor si nu numai. In acest context, ma intreb daca in afara de declaratii, comentarii, cheltuirea diverselor finantari, actiuni de imagine, se mai intimpla ceva din partea asociatiilor romanesti. Daca da, nu se prea vede…

Defrisarile, cainii fara stapan de pe terenurile de vanatoare, braconajul, poluarea, ATV-urile, turmele de oi si cainii lor, omul iresponsabil in ultima instanta, toate acestea distrug ceea ce cu emfaza se declara ca trebuie protejat. Ma intreb cand vor fi in stare institutiile statului si societatea civila sa puna piciorul in prag!?

Ca vanator , imi place sa cred ca ma situez in categoria celor cu dragoste fata de natura si animalele salbatice. Avem in padurile, muntii si campiile noastre, chiar din abundenta, unele specii pe care cei mai multi europeni le vad doar in poze (urs, lup, ras, capra neagra s.a.) Pentru ca sa ne bucuram de ele in continuare, toate acestea au nevoie de protectie si ingrijire!

Imi amintesc de zecile de de iesiri in teren “fara glont pe teava” pentru a vedea ce mai fac salbaticiunile, de intalnirile uneori induiosatoare sau, dimpotriva, inspaimantatoare cu acestea.

(Răspund astfel doleantei domnului Adi Feri de a prezenta si cateva trofee doar fotografice. )

Dar si de tonele de fan urcate iarna pe ger si zapada pana la brau la hranitorile ciutelor si cerbilor, la sutele de saci cu porumb carate in spate de vanatori şi paznici de vanatoare pentru hrana scroafelor cu purcei, la bolovanii de sare pusi pentru sanatatea ierbivorelor, la caii accidentati irecuperabil cumparati de la tarani pentru hrana ursilor, la “vanatorile” nocturne si riscante de prindere a braconierilor, la carutele cu PET-uri si alte gunoaie stinse in urma excursionistilor care cred ca pieptul de pui creste in congelator, la vinatoriile legale de vulpi in exces si ciini salbaticiti, care nu fac parte din ecosistem. Stiati ca o familie dintre acestia din urma consuma un ied sau un purcel pe zi, 5-10 pui de iepuri ori fazan? Sa ii lasam s-o faca mai departe?

Daca esti vanator adevarat faci toate acestea, inclusiv presiuni si propuneri legislative pentru protejarea vanatului si a ecosistemelor. Focul asupra unui animal se trage rar, legal si foarte bine justificat. Cunosc vanatori, printre care ma numar si eu, care -iesind regulat in teren- nu au tras niciun foc de arma cate un sezon intreg.

Lansez astfel o provocare tuturor asociatiilor ecologiste sau ale iubitorilor de animale si natura ai caror membri, probabil, nu stiu aceste lucruri, dar cred sincer in ideea nobila ca fauna Romaniei trebuie salvata pana nu e prea tirziu. Cred ca impreuna, si nu unii impotriva celorlalti, putem face CEVA in acest sens!

Cocoşul, în sfârşit!

Lăsăm maşina şi o luăm pe jos prin zăpadă. Iarna şi primăvara se întrepătrund într-un mod imprevizibil.

Rachete de mers pe zăpadă moale.

Pregătiri de tote felurile…

Greu de crezut că e aproape luna mai!

Luminişul unde a apărut cocoşul ăsta frumos, la 6.07, dimineaţa. Piesa verde prinsă pe picior se numeşte crotal, care este dovada faptului că vânătoarea a fost legală.

Răsărit de soare în pădure. La ora asta, vânătorul e deja pe drum spre cabană!

Un vânător adevărat respectă şi îi aduce un omagiu sălbăticiunii care i-a intrat în cătarea puştii. Ştiu că pentru iubitorii de animale (printre care mă număr şi eu), actul acesta pare brutal, crud şi gratuit, dar este necesar pentru menţinerea echilibrului biologic al ecosistemului. Altfel se poate ajunge la degenerarea speciilor. Cocoşul acesta este bătrân deja şi până a ajunge trofeu, chiar şi în această primăvară, a montat zeci de găini. Vânătoarea la cocoşii de munte este permisă doar între 20 aprilie şi 15 mai, după ce ei şi-au făcut datoria… Astfel, cocoşii mai tineri şi viguroşi vor putea prelua ei de acum această misiune. Numărul de exemplare care se pot vâna este strict limitat şi controlat.

Spre casă!

Ne revedem cu cocoşii la anul pe timpul acesta!

La cocoş de munte

Plecarea: vineri, la prânz, dintr-un oraş împrimăvărat. Echipat ca Baba Dochia, adică cu o grămadă de haine care, date treptat jos, te ajută să te adaptezi în orice condiţii, de la gerul cel mai năpraznic la caniculă. Mâncare cât de puţină, dar consistentă, pentru ca va trebui s-o cărăm în spate până în vârful muntelui. Rachete de mers pe zăpadă. Maşină puternică, 4×4. Armă mixtă, 20/76, cu .222 Rem.Blaser B 95, adaptată perfect pentru vânătoarea la cocoşii de munte, adică folosibilă şi de aproape, cu alice, şi la depărtare, cu un glonţ special, complet carenat, care nu distruge vânatul. Cunoscătorii înţeleg ce vreau să spun aici; o puşcă perfectă pentru scopul nostru.

Urcăm cât de mult se poate cu maşina pe Valea Bistrei, apoi pe cea a Cofului, până când, din cauza zăpezii, drumul devine impracticabil. De acolo, pe jos, după ce facem rânduială în bagaje, astfel încât să ducem cu noi doar strictul necesar.

-Apă luăm? zice un amic.

-Nu, că există izvoare acolo, răspunde paznicul de vânătoare.

-Dar băutură?

-Doar pălincă. Ocupă loc puţin, dar te încălzeşte cât ai clipi.

Înainte de pornire, facem ultima verificare a armelor, pentru că la cocoşi nu poţi trage decât o dată, a doua oară fiind inutil, că nu mai ai în ce.

Purcedem la drum spre cabana-refugiu unde urmează să fie baza noastră pentru o zi. Stratul de zăpadă devine din ce în ce mai gros, astfel încât după 5 kilometri parcurşi în urcare, ajunge la 70 de centimetri. Noroc că este puţin îngheţată şi putem călca unul pe urma altuia, abia cam la al zecelea pas intrând până aproape de brâu în ea.

Ajungem destul de târziu acolo, pe când prinde a se îngâna ziua cu noaptea.

Cabanale de genul acesta stau de obicei încuiate, dar cu cheia în uşă, ca să poată intra acolo oricine, să se adăpostească şi să-şi refacă puterile. A noastră este dotată cu tot ce este necesar: lampă de petrol, tacâmuri, condimente, paturi cu aşternuturi, plante uscate pentru ceaiuri, sobă etc.

Primul lucru pe care îl facem este aprinderea focului, apoi prepararea unei infuzii de afin cu muguri de brad, ca să ne hidratăm după urcuşul uneori pieptiş; şi să mai stingem puţin din tăria palincii, de ce să nu recunoaştem! :)

Scoatem cele ale gurii din bagaje şi, în timp ce ne potolim foamea, ne facem planurie pentru a doua zi, când urmează să ne trezim la 3 dimineaţa, ca să putem pleca într-o jumătate de oră, deoarece până la luminişurile în care rotesc cocoşii e cale lungă. Rotitul este de fapt un spectacol de cântec şi dans menit să seducă găinuşele de munte. Până acolo însă sunt de urcat în forţă 3-4 kilometri, prin pădurea seculară de brazi, pe un teren cu zăpadă care atinge pe alocuri un metru grosime.

Dormim ca legănaţi şi ne trezim la ora propusă, cu lejere dureri de cap… O fi de vină ozonul sau nu am stins destul de temeinic pălinca?! :) Echiparea, în cinci minute; o cafea neagră şi amară, apoi, îmbrăcaţi doar în cămăşi şi veste, dar cu hainele groase pregătite, luăm cu asalt coasta muntelui, ca să ajungem la locul vânătorii cu cel puţin o jumătate de oră înainte de crăpatul de ziuă. Drumul ăsta, noaptea, prin pădure, la lumina stelelor, nu poate fi egalat cu nicio altă senzaţie; aerul tăios şi înmiresmat; zgomotele discrete ale pădurii care te pot duce cu gândul la multe, cum ar fi o întâlnire neaşteptată cu urşii care exact în această perioadă a anului pornesc după hrană, fiind cam flămânzi după o iarnă lungă.

În cele din urmă, obosiţi şi plini de apă, ajungem la locul stabilit. Doi vântori şi un paznic. Alegem trei poziţii strategice şi începem să aşteptăm, în linişte totală, primul cântec de cocoş, ca după aceea, prin mişcări discrete, în timp ce el cântă, să ne putem apropia pas cu pas, până la distanţa de ochire. După o jumătate de oră, apare prima geană abia sesizabilă de lumină şi pădurea începe să se trezească la viaţă. Un adevărat concert de păsăret felurit, într-o gamă uluitoare de triluri. De cocoşi însă, nici urmă!

După trei ore de aştepare, înfofoliţi în hainele groase, sub vântul care se pornise din senin şi care aduce pe cer nori negri, ajungem la concluzia că cocoşii nu vor apărea deoarece se ştie că sunt foarte sensibili la schimbările atmosferice, aşa că decidem să coborâm la cabană. Rămâne pentru altădată, când s-o mai stabiliza vremea.

Abia la coborâre, pe lumină, ne dăm seama pe ce teren accidentat am urcat şi ne felicităm reciproc pentru performanţă. Vântul cald, cel care adusese norii, începe să înmoaie zăpada, drept pentru care regretăm că am lăsat la cabană rachetele de mers pe zăpadă, care nu păreau necesare la ăplecare.

La prima vedere, pare o expediţie ratată. În realitate însă, asta este vânătoare pentru mine. Mă bucur că voi mai avea pretextul de a mai veni cel puţin o dată în ţinuturile acestea fantastice şi sălbatice. Poate că atunci voi avea noroc să văd, şi-eventual- să împuşc un cocoş. Pentru că sportul acesta nu se rezumă doar la trofee.

(Izvorul Pişoiu – vă cam închipuiţi de ce -i spune aşa. Apa ţâşneşte din stâncă, cu un debit extraordinar de mare, de la 15 metri înălţime)