Deoarece pe blogul acesta m-au năpădit spamurile, iar munca de a scăpa de ele necesită prea mult timp irosit, am ales să-mi strămut blogul până când voi găsi o altă soluție să mă întorc la cel vechi. Îmi cer scuze tuturor comentatorilor care au găsit de cuviință să-mi scrie câteva cuvinte pe vechiul blog că nu le-am putut recupera comentariile din noianul de spamuri. Să sperăm că de data aceasta lucrurile să decurgă normal.

(The Persistence of Memory – Salvator Dali)

Pasiunile ne definesc aproape la fel de mult ca și ceea ce facem zi de zi ca să ne câștigăm traiul. Percepția lor de către ceilalți a început să devină o problemă extrem de subiectivă, gradul de subiectivism crescând direct proporțional cu nivelul de expunere mediatică. Observ de un timp că unii au voie să aibă hobby-uri, indiferent de natura lor, dar altora le sunt interzise pur și simplu pentru că figurile lor sau ceea ce reprezintă nu sunt pe placul unora dintre cei care îi judecă.

Dacă față de vânătoare, pot înțelege reținerile unora din rațiuni așa zis ecologice și de protecție a animalelor, față de alte preocupări de timp liber, care nu implică sacrificii de vieți, decât poate ale celor personale, chiar nu înțeleg antipatia pe care o afișează. Zeci de milioane de oameni și-au făcut din Michael Schumaher de pildă un idol, datorită performanțelor deosebite acumulate până acum. În fond, automobilismul e un sport modern, iubit de majoritatea tinerilor lumii civilizate. Când însă un tânăr om politic ca Victor Ponta iese în decor accidental în cursul unei întreceri sportive, se declanșează o întreagă sarabandă a comentariilor fel de fel. Vezi Doamne, ”țara arde și baba se piaptănă”! Țara arde de mult; au aprins-o alții, care, dacă ar știi cum s-o conducă, ar reuși să o scoată din situația asta; ne-ar fi tuturor mai bine cred.

Nu pot să nu remarc că ”hobby”-urile unora sunt mult mai indulgent privite, deși natura lor nu le face deloc cinste practicanților: alcoolul, femeile, petrecerile prelungite în companie dubioasă, înjurăturile ca la ușa cortului, jignirile proferate oricând sunt cu capsa pusă, adică mai mereu, condusul mașinii sub influența alcoolului și… ne oprim deocamdată aici. Un om băut la volan e un pericol public, indiferent de funcția lui în stat și de ”volanul” pe care-l ține în mână. Cu certitudine domnul Ponta nu are asemenea ”hobby”-uri.

Pasiuni și pasiuni. Unele dubioase, aparținând de pe acum trecutului, altele ale prezentului și viitorului, ca și oamenii care le practică. Să nu folosim dublu standard când le apreciem.

Se călesc în untură sau ulei câteva cepe tăiate mărunt, ciuperci şi un ardei. (Dacă ai şi un ajutor, aşa cum am avut eu, îl foloseşti cu încredere. Mai mare lingura ca el! ) Se adaugă boia dulce şi carnea tăiată cubuleţe, amestecându-se din când în când, până când scade zeama pe care o lasă între timp. Se înnăbuşe cu apă caldă, se sărează după gust, iar spre sfârşit se adaugă un cartof dat pe răzătoare, un pahar de vin şi verdeţurile (pătrunjel, cimbru, foaie de dafin) tocate mărunt, piper şi o linguriţă de muştar, ca să taie dulceaţa cepei. Se mănâncă din farfurii adânci, cu lingura, însoţită de castraveţi covăsiţi.

Separat, ca un antreu, prăjim la foc iute câteva fileuri de păstrăvi, care stau pe foc doar câteva secunde, maximum un minut. Acestea se servesc fie cu mujdei, fie cu suc de lămâie.

În tot acest timp, bucătarul trebuie bine hidratat, cu câte o bere rece, în care uneori aruncă şi o jumătate de lămâie.

1. Dacă te amesteci în tărâţe, te mănâncă porcii.

2. Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă feresc singur!

3. Nu mor caii când vor câinii.

P.S.: Mi s-a reproşat că în ultima săptămâna n-am postat nimic. Cauzele pot fi deduse uşor din cele trei zicale la care am făcut referire mai sus.

S-auzim numai de bine!

(Ilustraţia: Copilul geopolitic – Salvador Dali)

Pe Mureş, e prohibiţie.

În aşteptarea deschiderii sezonului la şes, pasionaţii de pescuit şi de peşte proaspăt bat bălţile şi iazurile particulare, unde pescuitul este permis contra unei taxe. E bine! Carasul şi crapul au o foame de speriat după o iarnă lungă şi nici nu sunt plini de grăsime. Dimpotrivă. Au însă icre! Care, spre deosebire de cele ale altor peşti (de exemplu, ştiuca) pot fi consumate şi proaspete.

Reţeta cea mai bună de preparat icre de crap mi-a “servit-o” un lipovean: “Se pune un risipitor să toarne ulei şi un prostovan care să le frece!” Bineînţeles că se mai picură şi câţiva stropi de suc de lămâie şi, dacă vă place, ceapă tocată fin, separat, într-un bol. Sunt foarte bune servite cu o felie de pâine prăjită, peste care am întins un strat subţire de unt bio.

Bun, dar ce facem cu peştii, adică ciortanii şi caraşii? Mie îmi plac foarte mult la grătar, mai ales dacă sunt dolofani (0,5-1 kg. bucata). Dar cum ne descurcăm cu oasele cele multe şi mărunte situate desupra liniei mediane? Veţi vedea!

După ce îi curăţ de solzi, intestine şi branhii, îi şterg cu un şervet de bumbac. (Gurmanzii spun că nu trebuie spălaţi.) Cu un cuţit cu lama fină şi bine ascuţită îi crestez pe ambele părţi până la şira spinării, perpendicular pe aceasta; crestătură după crestătură, la o distanţă de 5-10 milimetri una de alta, de la cap şi până la coadă. Veţi simţi cum oscioarele lungi şi perverse se secţionează. Astfel carnea poate fi consumată fără a avea grija lor.

În continuare, îi sărez după gust şi îi aşez într-un castron pentru o jumătate de oră, timp în care din peşte iese mare parte din gustul şi mirosul neplăcut de baltă.

În timpul acesta, pregătesc grătarul, curăţându-l cu o perie de sârmă, după care îl ung bine cu o bucată de slănină; jarul trebuie să fie de intensitate moderată, persistentă şi constantă.

Personal, prefer mangalul, având grijă să folosesc grătarul după ce cărbunii s-au albit, altfel degajă nişte gaze care dau un gust neplăcut şi sunt toxice.

După ce si-au lăsat zeama aceea de care am vorbit mai sus, îi şterg din nou cu un şervet uscat, îi ung cu suc de lămâie (care are rolul de a ţine “legată” carnea şi a întări pielea) şi apoi îi piperez, după care îi aşez pe grătar, lăsându-i acolo până se desprind singuri, pentru că altfel se rup. Îi întorc pe cealaltă parte şi procedez la fel. După aceea sunt gata, îi putem consuma.

Eu îi prefer cu mămăligă vârtoasă fierbinte şi mujdei simplu de usturoi cu frunze de pătrunjel, toate acestea fiind însoţite de un vin alb, sec şi rece.

Poftă bună!

Ne-am săturat să-i auzim pe unii politicieni spunând că România trebuie reformată, când în fond, clasa politică trebuie să fie supusă în primul rând acestui tratament. Eu cred că exemplul personal este, din acest punct de vedere, esenţial. Desfid zicala: “Fă ce zice popa, nu ce face popa!”. Ba să facă “popa” ce trebuie!

Ca politician, îţi exprimi punctul de vedere în cadrul conferinţelor de presă şi a diverselor întâlniri cu publicul. Afirmatiile tale însă, prin asociere cu modul în care se face politică la noi de obicei, sunt (uneori) tratate cu rezervă, ca fiind atinse de lipsă de credibilitate. Asta când nu se întâmplă ca spusele să-ţi fie scoase din context şi interpretate (uneori) după puterea de înţelegere sau interesul celui cu care ai stat de vorbă. Acest lucru se extinde (uneori) şi asupra subiectelor care nu au nicio legătură cu politica. Se ajunge astfel la interpretări eronate, tendenţioase chiar, şi în cazul când vorbeşti, de pildă, despre pasiunile tale de timp liber.

Acum câtva timp însă, mi-am luat inima în dinţi şi mi-am făcut un blog: pe acesta. Sub nume real, pentru că nu am nimic de trecut sub tăcere: nici averi nedeclarate, nici afaceri cu statul, nici impozite neplătite; de ce m-aş ascunde?! Doar lipsa de timp m-a împiedicat să mi-l fac mai demult, pentru că ceea ce mă atrage pe mine la acest tip de comunicare interumană este socializarea într-o zonă a unei sincerităţi aparte, unde pot fi şi ceea ce sunt în afara politicului, adică un om obişnuit. Am găsit aici interlocutori deosebiţi, pe care nu-i cunosc personal, dar care, ca şi mine îsi doresc o lume mai bună, mai calmă, mai sigură, mai predictibilă, mai curată, cu care vorbesc despre lucruri pe care de multe ori nu-mi permit să le abordez nici chiar cu amicii, ca să nu lezez anumite sensibilităţi. Pe blog, pot avea opinii ca oricare trăitor pe melagurile României, fără a fi acuzat de partizanat politic. Aici sunt doar soţ, părinte, bunic, pescar, vânător, bricoleur, inginer, pilot, fotograf, bucătar ocazional etc.

Deunăzi, un amic (nu ştiu de ce-mi vine să-l asociez cu Gog, celebrul personaj al lui Giovanni Papinni), citindu-mi blogul, mi-a spus: “Domnule F., dumneavoastră parcă trăiţi într-o altă lume!”

Aşa să fie, “Gog”!?

Am primit un comentariu interesant legat de postarea cu vanatoarea cocosului de munte. Cum raspunsul meu ar fi fost prea lung ca sa se incadreze acolo, am decis sa-i raspund separat, aici, domnului X si, implicit, fundatiei Pro Natura in numele careia vorbeste. Iata, mai intai, mesajul:

D-nul Frateanu, in legatura cu mentinerea echilibrului biologic al sistemului, de boli, pradatori, defrisari masive, braconaj ati auzit cumva? sau trebuie un brav puscas cu o arma performanta,trezit cu noaptea in cap si 2 tuici la bord sa lichideze o minunatie a naturii? poate incercati vanatoarea cu aparatul foto si afisati o poza pe perete in loc de capul animalului.Noroc”

Pe de alta parte, as fi fericit daca asociatiile ecologiste din Romania ar ajunge sa aiba forta si eficienta Green Peace-ului, celebra in lupta pentru salvarea balenelor si nu numai. In acest context, ma intreb daca in afara de declaratii, comentarii, cheltuirea diverselor finantari, actiuni de imagine, se mai intimpla ceva din partea asociatiilor romanesti. Daca da, nu se prea vede…

Defrisarile, cainii fara stapan de pe terenurile de vanatoare, braconajul, poluarea, ATV-urile, turmele de oi si cainii lor, omul iresponsabil in ultima instanta, toate acestea distrug ceea ce cu emfaza se declara ca trebuie protejat. Ma intreb cand vor fi in stare institutiile statului si societatea civila sa puna piciorul in prag!?

Ca vanator , imi place sa cred ca ma situez in categoria celor cu dragoste fata de natura si animalele salbatice. Avem in padurile, muntii si campiile noastre, chiar din abundenta, unele specii pe care cei mai multi europeni le vad doar in poze (urs, lup, ras, capra neagra s.a.) Pentru ca sa ne bucuram de ele in continuare, toate acestea au nevoie de protectie si ingrijire!

Imi amintesc de zecile de de iesiri in teren “fara glont pe teava” pentru a vedea ce mai fac salbaticiunile, de intalnirile uneori induiosatoare sau, dimpotriva, inspaimantatoare cu acestea.

(Răspund astfel doleantei domnului Adi Feri de a prezenta si cateva trofee doar fotografice. )

Dar si de tonele de fan urcate iarna pe ger si zapada pana la brau la hranitorile ciutelor si cerbilor, la sutele de saci cu porumb carate in spate de vanatori şi paznici de vanatoare pentru hrana scroafelor cu purcei, la bolovanii de sare pusi pentru sanatatea ierbivorelor, la caii accidentati irecuperabil cumparati de la tarani pentru hrana ursilor, la “vanatorile” nocturne si riscante de prindere a braconierilor, la carutele cu PET-uri si alte gunoaie stinse in urma excursionistilor care cred ca pieptul de pui creste in congelator, la vinatoriile legale de vulpi in exces si ciini salbaticiti, care nu fac parte din ecosistem. Stiati ca o familie dintre acestia din urma consuma un ied sau un purcel pe zi, 5-10 pui de iepuri ori fazan? Sa ii lasam s-o faca mai departe?

Daca esti vanator adevarat faci toate acestea, inclusiv presiuni si propuneri legislative pentru protejarea vanatului si a ecosistemelor. Focul asupra unui animal se trage rar, legal si foarte bine justificat. Cunosc vanatori, printre care ma numar si eu, care -iesind regulat in teren- nu au tras niciun foc de arma cate un sezon intreg.

Lansez astfel o provocare tuturor asociatiilor ecologiste sau ale iubitorilor de animale si natura ai caror membri, probabil, nu stiu aceste lucruri, dar cred sincer in ideea nobila ca fauna Romaniei trebuie salvata pana nu e prea tirziu. Cred ca impreuna, si nu unii impotriva celorlalti, putem face CEVA in acest sens!

Mi-a crescut inima când totul s-a terminat cu bine. De ce? Pentru că ştiu prin ce a trecut, fiindcă în urmă cu ceva ani am fost şi eu pilot sportiv şi am trecut prin situaţii-limită.

Asa ceva s-ar fi putut intimpla aseara(poza de sus)…

Casa copilăriei şi adolescenţei mele se afla pe malul Mureşului. Tot în zonă, dincolo de râu, era (este şi acum) Aeroportul Sportiv Târgu Mureş. Împreună cu fratele meu, eram (şi suntem) pescari pasionaţi, petrecându-ne verile pe malul apei, după peşti, “inspirând” cu nesaţ soarele, apa şi natura nepoluată a acelor timpuri. Din când în când, ridicând ochii de pe plute, vedeam planoarele zburând, uneori acrobatic, asemănându-le cu nişte supereroi înaripaţi. Să fi fost doar visul ancestral al omului, de a zbura precum păsările?! Îi invidiam pe cei din planoare şi ne doream să fim ca ei. Ajunşi la liceu, ne-am interesat la Aeroclub de condiţiile de înscriere acolo. Puteau intra la şcoala de pilotaj tineri peste 16 ani. La împlinirea vârstei respective, fără să întârziem nici măcar cu o zi, ne-am înscris. Vizita medicală a fost aproape o formalitate, pentru că eram sănătoşi tun. Ne era teamă însă de obligativitatea acordului părinţilor, legalizat la notariat, aşa că am apleat la o mică înşelătorie, spunându-i mamei -fie iertată!- că documentul acela ne trebuie pentru a practica aeromodelismul. A ţinut, şi astfel am intrat într-o lume care nu numai că ne-a plăcut, ci ne-a şi modelat personalitatea, cariera şi viaţa. Mama, draga de ea, a aflat abia după câţiva ani de păcăleală, după ce a surprins o discuţie între noi legată de o situaţie-limită prin care trecusem împreună într-un planor de dublă comandă, fiind aspiraţi de un nor de furtună (un cumulo-nimbus). Ne iubea prea mult ca să nu se îngrijoreze şi, în acelaşi timp, ca să nu ne ierte, aşa că am continuat, şi sunt convins că datorită acelei şcoli de pilotaj şi a pasiunii pentru zbor, suntem azi cum suntem.

Nu ştiu dacă ne-ar fi fost mai bine sau mai rău în viaţă daca nu am fi practicat acest sport, dar ştiu precis că nu regret nimic, că am avut satisfacţii unice şi că de foarte multe ori antrenamentul, disciplina, viziunea şi mentalitatea de pilot m-au ajutat în situaţiile complicate prin care am trecut până acum.

Vă spuneam că am înfruntat şi eu o situaţie critică, cu risc major, de moarte, ca tânăr pilot sportiv. S-a intimplat in timpul unuia dintre primele zboruri in simpla comanda, dar, despre aceasta, cu altă ocazie.

Astăzi, eroul este pilotul avionului uşor de pe Clinceni. În cinstea lui ridic degetul mare de la mâna dreaptă strânsă pumn.

S-au trezit copiii şi am început pregătirile de pescuit. Cu accentul lor oltenesc şi cu folosirea frecventă a perfectului simplu, au reuşit să-i convingă pe cei care ne ascultau că suntem într-adevăr olteni, lucru care părea să le sporească buna dispoziţie. A noastră însă a coborât sub nivelul mării când am constatat că uitasem acasă juvelnicul şi minciogul. Bineînţeles că de vină erau ceilalţi, în nici un caz eu!
-Numai asta v-am lăsat-o în grijă, şi nu v-aţi ocupat… bodogăneam în timp ce-mi întindeam lansetele, perpendicular pe mal, paralele cu pământul şi între ele, în cel mai curat stil crapistic. Păreau o baterie de tunuri aţintite asupra unor duşmani de temut.
Nu sunt însă genul de om care să ţină supărarea prea mult şi să se lase copleşit de necazuri. De regulă, găsesc o soluţie chiar şi atunci când alţii se dau bătuţi.
-Fii atent, Dane. Ne descurcăm noi şi fără minciog, îi zic lui fiu-meu. Când aduc crapul aproape de mal, intri încet în apâ, până acolo unde îţi ajunge la genunchi, bagi uşor palmele sub burta lui şi aştepţi momentul când, după ce a luat suficient aer, nu se mai zbate. Ai grijă, asta durează destul de puţin, trebuie să prinzi exact momentul. Îl atingi uşor pe burtă şi el se lasă moale, ca vrăjit, pentru o fracţiune de secundă. Exact atunci trebuie să-l arunci, cu o mişcare energică, pe mal.
În liniştea dimineţii, vorbele mele au ajuns probabil şi la urechile vecinilor noştrii, altfel nu-mi explic hohotele lor de râs. Auzi la oltenii ăştia ! Cică vrăjesc crapii !!! spuneau ei în ungureşte, fiind siguri că nu înţelegem nici o iotă.
Nu m-am lăsat afectat de atitudinea lor, aşa că am continuat impasibil :
-Indivizii ăştia nici nu au pescuit, nici nu au văzut vreodată un pescuit adevărat de crapi, la baltă.
A fost ultima mea remarcă legată de altceva decât de ce aveam de făcut. Apoi, spre nedumerirea lui MiMi, am început să fac aruncări «la rece», adică fără momeală în cârlig sau pe plumb.
Temându-se de ridicolul situaţiei, mai ales că debutasem atât de inedit, mi-a atras atenţia discret:
-Ce te-a apucat ? Vezi că ai uitat să pui momeala…
Ritos, i-am explicat, cu voce tare, ca să audă şi cei din jur :
-Firele astea n-au văzut apa de anult trecut. Trebuie să fac câteva lanseuri de încercare. Îţi explic eu mai târziu…
Odată înmuiate şi «dresate » firele, am înşfăcat o găleată în care am pus laolaltă jumătate din mămăliga pregătită în ajun şi boabele de porumb de la vreo zece ştiuleţi; am început să le frământ. La sfârşit, am adaugat puţină apă.
-Nu se înmoaie prea tare ? şi-a dat ea cu părerea. Pică de pe plumb.
-Tocmai ăsta-i şpilul, în faza asta. Aşa şi trebuie. E doar pentru nădit.
Am pus pe fiecare plumb nada astfel pregătită şi am început să lanseze la peste o sută de metri. Măcar sub acest aspect le «dădeam clasă» celor din jur, care abia dacă atingeau 40-50 de metri. Cu sculele lor, chiar dacă ar fi fost antrenaţi, nu ar fi putut face la fel. Erau pentru Mureş, nu pentru întinderi mari de apă.

-Nu pui nimic în cârlige? zice MiMi cu voce abia auzită.
-Nu ţi-am explicat până acum ? De data asta doar nădesc locul. Când ating plumbii apa, mămăliga se desface într-un nor care se lasă la fund.
Rând pe rând, într-un sfert de oră, folosind toate lansetele, am aruncat conţinutul întregii găleţi în lac.
După ce am recuperat instalaţiile din apă, am desfăcut bucată cu bucată boabele de pe un ştiulete, şi le-am înfipt, câte trei-patru, în fiecare cârlig. O altă bucată de mămăligă amestecată cu porumb, de data aceasta fără apă, am pus-o pe plumbii fiecărei lansete. M-am dezbrăcat la tricou şi slip, m-am îmbărbătat cu o gură de pălincă, şi le-am lansat în porţiunea de lac «nădită».
-Mi se pare că le-ai aruncat pe toate în acelaşi loc. Nu se încurcă dacă trage peştele? spune nevastă-mea.
-Când se înţeapă crapul, se ridică la suprafaţă şi o ia într-o parte, pe deasupra celorlalte fire. Nu le încurcă niciodată. Numai carasul face lucrul ăsta: după ce «a luat-o», merge pe fundul apei şi încurcă tot ce-i stă în cale. De-aia la caras se pescuieşte în “evantai”, nu ca la crap.
După toată agitaţia de mai înainte, lucrurile păreau a se linişti în tabăra noastră. Copiii îşi luaseră undiţele şi se retrăseseră la oarecare depărtare de noi. Prindeau caras după caras, la fel cu vecinii noştri. Priveam cum se bucură de fiecare bucată mai de doamne-ajută. Deja era cald iar apa stătea nemişcată. De pe lac se ridicau ultimele fâşii de pâclă. Îi urmăream pe doi bărbaţi care manevrau o barcă, în mijlocul apei. Era personalul îngrijitor, care hrănea peştii.
-Dacă nu se întâmplă ceva, n-o să prindem mare lucru, am rostit eu, ştiindu-le obiceiurile crapilor de crescătorie.

Pe la ora nouă s-a pornit dinspre lac un vânt puternic care agita norii negri iviţi de după dealuri. Timp de o jumătate de oră, o ploaie puternică ne-a alungat în maşină, de unde priveam prin geamurile aburite furtuna de afară. Nu se făcuse ora zece când cerul redevenise albastru, sticlos, dar vântul rece continua să agite lacul, vălurindu-i suprafaţa. Ne izbea direct în faţă.

După ce i-am urmărit un timp pe vecinii noştri din stânga şi din dreapa, am conchis, cu un zâmbet în colţul gurii :
-Asta e !
-Cum «Asta e!»?, zice fiu-meu.
-Uită-te la ei, ce supăraţi sunt că nu pot pescui ca lumea ! Vântul şi valurile astea le-au stricat toate socotelile. Asta-i diferenţa dintre sculele lor şi ale mele. Uită-te pe lac. Vezi unde au aruncat ăia cu bărcile mâncarea ? Într-un loc la care nu poate ajunge lanseul niciunui pescar. Vezi norişorii ăia de gozuri şi ciupiturile de pe apă ? Toate astea vin spre noi, aduse de vânt. E bancul de crapi mari, care se hrăneşte la suprafaţă. Când va ajunge acolo unde am nădit, o să coboare în contracurentul de fund creat de vânt, exact la ţanc.
-Ei, poveşti pescăreşti, mi-a zis MiMi cu lehamite. De unde ştii tu aşa de bine ce vor face crapii, mai ales că nu cunoşti locul? E prima dată când pescuieşti aici.
S-a dovedit că am avut şi de data aceasta dreptate, pentru că exact aşa s-a întâmplat. A început o adevărată distracţie: bambinele (adică semnalizatoarele puse pe fir, ca să se vadă când trage crapul) săltau, firele se întindeau, beţele aproape că erau trase în apă. Se întâmpla lucrul acesta câteodată şi la două-trei lansete în acelaşi timp. Toată lumea avea câte ceva de făcut: eu, de înţepat şi recuperat crapii; MiMi şi Ana-Maria, să-i ţină în stand-by pe cei aduşi aproape de mal şi pe care Dan nu prididea să-i “vrăjească”. Peştii scoşi din apă aveau în general trei-patru kilograme, părând fraţi cu toţii. Pe cei sub standardul pe care mi-l impusesem, îi returnam în apele lacului. Au existat însă şi câteva exemplare mai mari, de cinci-şase kilograme.
-La ceilalţi de ce nu trage? mă întreabă fiică-mea, curioasă şi mândră în acelaşi timp
-Tu nu-i vezi unde pescuiesc ? Crapul este foarte sensibil la mişcarea de pe mal şi, în general la zgomot. Dacă într-un asemenea loc nu arunci la mai mult de 80-100 de metri, te salută din depărtare… Cu sculele lor, aşa cum ţi-am mai zis, şi împotriva vântului, abia dacă aruncă la jumătatea distanţei. Şi mai fac şi zgomot !
Am priponit rând pe rând peştii prinşi, cu sforile speciale din trusa de crapist, dar şi cu cablurile electrice de rezervă ale Daciei noastre.
Pe la ora 13, arşi de soare şi obosiţi, ne-am hotărât să strângem şi să plecam acasă. Prinsesem destui crapi încât să le facem cadouri consistente rudelor şi prietenilor, aşa cum obişnuiam. Nu sunt pescar «de carne» iar ai mei mâncă peşte doar câteodată, cu plăcere, dar în cantităţi mici.
Frenezia pescuitului începea să mă părăsească; nu însă şi entuziasmul cu care întâmpinam fiecare bucată mai reuşită pe care o scoteam din pripoane să o duc la maşină.
-Uite-l şi pe ăsta, Dane. Ajută-mă că mă trage în apă ! Mamă, m-a stropit din cap până în picioare. Uite ce monstru!
Mai aveam puţin şi ne linşau ceilalţi pescari care ne aruncau priviri pline de înţelesuri nu prea prietenoase. Era evident că se bucurau să scape de noi. Dacă nu din alte motive, măcar şi pentru că rămânea liber locul. Nu apucasem să ne urcăm încă în maşină, când invadaseră deja zona, intraţi în apă până la gât, ca să poată lansa cât mai aproape de locul unde nădisem de dimineaţă. Văzându-i, m-am apropiat de ei şi le-am oferit momeala rămasă, spunându-le câteva cuvinte în limba maghiară, pe care o ştiu bine din copilărie. Să fi văzut ce feţe au făcut!…

Ne-am despărţit în relaţii aproape bune, având în vedere cele petrecute. Cu unii dintre ei m-am mai întâlnit şi în alte ocazii, pe alte lacuri sau pe Mureş, devenind amici de pescuit. Despre episodul Iernut însă, nu a mai venit vorba niciodată, fiecare din motivul lui.

Am fost un finuţ, nu-i aşa?

LEGENDĂ: Prima poză e o fotografie făcută după alta, din acea perioadă. A doua: schiţă după care mi-am făcut nişte tamburi la mulinete, ca să pot arunca la distanţă.

Îmi place să meşteresc diverse lucruri, pentru că mă relaxează şi mă ajută să mă gândesc la ale mele cu mai multă claritate. De cele mai multe ori nu găsesc la magazine exact obiectul de care am nevoie, aşa că îl studiez, fac o serie de schiţe, apoi găsesc un meseriaş bun care să-mi execute anumite piese după desenele şi explicaţiile pe care le dau. În final, le iau acasă, le ansamblez (nu cum am scris, din grabă, pe schiţe! ), le fasonez şi le mai aduc îmbănătăţiri dacă e cazul. De exemplu, această măsuţă pentru crap. La prima vedere, nu diferă mult de ce găsim în comerţ. În realitate, are cel puţin 3 calităţi:

1. Este foarte rezistentă, pentru că e făcută din materiale speciale (dural şi inox, în principal).

2. Are picioare reglabile, ca să poată fi pusă şi pe teren accidentat şi să aibă suprafaţa perfect orizontală.

3. Are o mică margine laterală, care împiedică obiectele mici să se rostogolească de pe ea în iarbă.

Iată, mai jos, schiţele după care a fost făcută, şi apoi, piesa finită.