Alexandru Petru Fratean

Plecarea: vineri, la prânz, dintr-un oraş împrimăvărat. Echipat ca Baba Dochia, adică cu o grămadă de haine care, date treptat jos, te ajută să te adaptezi în orice condiţii, de la gerul cel mai năpraznic la caniculă. Mâncare cât de puţină, dar consistentă, pentru ca va trebui s-o cărăm în spate până în vârful muntelui. Rachete de mers pe zăpadă. Maşină puternică, 4×4. Armă mixtă, 20/76, cu .222 Rem.Blaser B 95, adaptată perfect pentru vânătoarea la cocoşii de munte, adică folosibilă şi de aproape, cu alice, şi la depărtare, cu un glonţ special, complet carenat, care nu distruge vânatul. Cunoscătorii înţeleg ce vreau să spun aici; o puşcă perfectă pentru scopul nostru.

Urcăm cât de mult se poate cu maşina pe Valea Bistrei, apoi pe cea a Cofului, până când, din cauza zăpezii, drumul devine impracticabil. De acolo, pe jos, după ce facem rânduială în bagaje, astfel încât să ducem cu noi doar strictul necesar.

-Apă luăm? zice un amic.

-Nu, că există izvoare acolo, răspunde paznicul de vânătoare.

-Dar băutură?

-Doar pălincă. Ocupă loc puţin, dar te încălzeşte cât ai clipi.

Înainte de pornire, facem ultima verificare a armelor, pentru că la cocoşi nu poţi trage decât o dată, a doua oară fiind inutil, că nu mai ai în ce.

Purcedem la drum spre cabana-refugiu unde urmează să fie baza noastră pentru o zi. Stratul de zăpadă devine din ce în ce mai gros, astfel încât după 5 kilometri parcurşi în urcare, ajunge la 70 de centimetri. Noroc că este puţin îngheţată şi putem călca unul pe urma altuia, abia cam la al zecelea pas intrând până aproape de brâu în ea.

Ajungem destul de târziu acolo, pe când prinde a se îngâna ziua cu noaptea.

Cabanale de genul acesta stau de obicei încuiate, dar cu cheia în uşă, ca să poată intra acolo oricine, să se adăpostească şi să-şi refacă puterile. A noastră este dotată cu tot ce este necesar: lampă de petrol, tacâmuri, condimente, paturi cu aşternuturi, plante uscate pentru ceaiuri, sobă etc.

Primul lucru pe care îl facem este aprinderea focului, apoi prepararea unei infuzii de afin cu muguri de brad, ca să ne hidratăm după urcuşul uneori pieptiş; şi să mai stingem puţin din tăria palincii, de ce să nu recunoaştem!

Scoatem cele ale gurii din bagaje şi, în timp ce ne potolim foamea, ne facem planurie pentru a doua zi, când urmează să ne trezim la 3 dimineaţa, ca să putem pleca într-o jumătate de oră, deoarece până la luminişurile în care rotesc cocoşii e cale lungă. Rotitul este de fapt un spectacol de cântec şi dans menit să seducă găinuşele de munte. Până acolo însă sunt de urcat în forţă 3-4 kilometri, prin pădurea seculară de brazi, pe un teren cu zăpadă care atinge pe alocuri un metru grosime.

Dormim ca legănaţi şi ne trezim la ora propusă, cu lejere dureri de cap… O fi de vină ozonul sau nu am stins destul de temeinic pălinca?! Echiparea, în cinci minute; o cafea neagră şi amară, apoi, îmbrăcaţi doar în cămăşi şi veste, dar cu hainele groase pregătite, luăm cu asalt coasta muntelui, ca să ajungem la locul vânătorii cu cel puţin o jumătate de oră înainte de crăpatul de ziuă. Drumul ăsta, noaptea, prin pădure, la lumina stelelor, nu poate fi egalat cu nicio altă senzaţie; aerul tăios şi înmiresmat; zgomotele discrete ale pădurii care te pot duce cu gândul la multe, cum ar fi o întâlnire neaşteptată cu urşii care exact în această perioadă a anului pornesc după hrană, fiind cam flămânzi după o iarnă lungă.

În cele din urmă, obosiţi şi plini de apă, ajungem la locul stabilit. Doi vântori şi un paznic. Alegem trei poziţii strategice şi începem să aşteptăm, în linişte totală, primul cântec de cocoş, ca după aceea, prin mişcări discrete, în timp ce el cântă, să ne putem apropia pas cu pas, până la distanţa de ochire. După o jumătate de oră, apare prima geană abia sesizabilă de lumină şi pădurea începe să se trezească la viaţă. Un adevărat concert de păsăret felurit, într-o gamă uluitoare de triluri. De cocoşi însă, nici urmă!

După trei ore de aştepare, înfofoliţi în hainele groase, sub vântul care se pornise din senin şi care aduce pe cer nori negri, ajungem la concluzia că cocoşii nu vor apărea deoarece se ştie că sunt foarte sensibili la schimbările atmosferice, aşa că decidem să coborâm la cabană. Rămâne pentru altădată, când s-o mai stabiliza vremea.

Abia la coborâre, pe lumină, ne dăm seama pe ce teren accidentat am urcat şi ne felicităm reciproc pentru performanţă. Vântul cald, cel care adusese norii, începe să înmoaie zăpada, drept pentru care regretăm că am lăsat la cabană rachetele de mers pe zăpadă, care nu păreau necesare la ăplecare.

La prima vedere, pare o expediţie ratată. În realitate însă, asta este vânătoare pentru mine. Mă bucur că voi mai avea pretextul de a mai veni cel puţin o dată în ţinuturile acestea fantastice şi sălbatice. Poate că atunci voi avea noroc să văd, şi-eventual- să împuşc un cocoş. Pentru că sportul acesta nu se rezumă doar la trofee.

(Izvorul Pişoiu – vă cam închipuiţi de ce -i spune aşa. Apa ţâşneşte din stâncă, cu un debit extraordinar de mare, de la 15 metri înălţime)